St. S. Gorovei, La (re)inceput de drum. Programul nostru
LA (RE)ÎNCEPUT DE DRUM.
PROGRAMUL NOSTRU
Arhiva Genealogică reapare, ca revistă de specialitate, de sine stătătoare, după o întrerupere de opt decenii: ceea ce ar fi putut să fie, în 1914, anul III, este acum, în 1994, anul I (VI).
Cauzele care au concurat la o întrerupere aşa de mare sunt numeroase. Câtă vreme întemeietorul revistei, Sever Zotta (1874-1943), a mai fost în viaţă, iniţiativa reluării Arhivei Genealogice trebuia să‑i aparţină; se pare, însă, că marele nostru înaintaş n-a făcut o asemenea tentativă. După plecarea sa în exilul din care nu s-a mai întors, s-a organizat la Bucureşti Cercul Genealogic Român (7 martie 1943), care şi-a propus să editeze Arhivă Genealogică Română; viaţa acestei reviste a fost încă şi mai scurtă decât a predecesoarei sale: a încetat după primul număr (1944).
Au urmat vreo două decenii în care ştiinţe ca genealogia şi heraldica au fost surghiunite din câmpul cercetărilor istorice.
Constituirea Comisiei de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie (12 mai 1971) – succesoare, de fapt, atât a Comisiei Consultative Heraldice din 1921-1940 cât şi a Cercului Genealogic Român – nu a fost, totuşi, de natură, în tristele împrejurări cunoscute, să conducă la mai mult decât la o anume reactivare şi o anume ordonare a cercetărilor din domeniul respectivelor ştiinţe istorice auxiliare.
Un concurs fericit de împrejurări1 mi-a oferit posibilitatea să organizez, în iunie 1989, un simpozion tematic Genealogie şi Istorie, în cadrul sesiunii anuale de comunicări a Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol“ din Iaşi şi să iniţiez, în acelaşi an (încurajat tocmai de succesul simpozionului), în paginile publicaţiei acestui Institut, o rubrică specială, care a preluat numele revistei lui Sever Zotta: Arhiva Genealogică. Am avut, de la început – din vara anului 1989 – nădejdea fermă că această rubrică va deveni, cândva, revistă de sine stătătoare, aşa încât i-am dat de atunci toate elementele care pot să indice personalitatea unei reviste: an de apariţie (lângă cel calendaristic), număr, sumar, siglă etc. Dacă în succesiunea simpozioanelor de studii genealogice2 un an (1990) a rămas neacoperit, în aceea a Arhivei Genealogice continuitatea a fost perfectă, rubrica aflându-se în cinci tomuri succesive ale Anuarului Institutului de Istorie [şi Arheologie]3 „A. D. Xenopol“. Noua serie, inaugurată prin caietul de faţă, este continuarea directă, neîntreruptă, a aceleia (intermediare !) pe care a găzduit-o Anuarul4; de aceea, ca an de apariţie ea poartă (nici nu s-ar fi putut imagina altfel !) o cifră dublă: I (VI).
Trecerea de la stadiul de rubrică permanentă la acela de publicaţie independentă a devenit posibilă atunci când s-a văzut că o muncă stăruitoare şi ordonată poate să ducă la bune rezultate într-un domeniu aproape uitat. Continuarea simpozioanelor de studii genealogice (cu periodicitate anuală, cu participare tot mai numeroasă şi cu comunicări tot mai valoroase şi mai interesante), pe de o parte, şi, pe de altă parte, organizarea filialei ieşene a Comisiei de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie5 (martie 1993) au fost factorii principali pe care s-a întemeiat cererea pentru autonomizarea Arhivei Genealogice. Sprijinită consecvent de directorul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol“, d-l dr. Alexandru Zub, membru corespondent al Academiei Române, şi de d-l dr. Dan Berindei, membru al Academiei Române, preşedintele Comisiei de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie, dar şi al Secţiei Istorice a Academiei, cererea aceasta a determinat, în cele din urmă (decembrie 1993) o decizie a Biroului Prezidiului înaltului for ştiinţific prin care s-a autorizat înfiinţarea revistei Arhiva Genealogică începând cu anul 1994. Din motive independente de dorinţa redacţiei, primul număr al acestei noi serii îl oferim abia acum celor interesaţi.
*
Programul Arhivei Genealogice în 1994 nu este diferit de acela din 1989 şi nu este altul decât cel fixat de însuşi ctitorul revistei, în 1912. Orice parafrază fiind inutilă, cuvântul de deschidere scris acum opt decenii de Sever Zotta a fost reluat aici în întregime. În el îşi au rădăcinile toate dezvoltările fireşti care azi dau o mai mare amploare programului nostru.
Revista va continua formula pe care Sever Zotta a lăsat-o moştenire în 1913: ea va fi o „publicaţiune trimestrială“ (patru fascicule pe an), întotdeauna cu aceeaşi formulă grafică a primei pagini (aşa am procedat şi la reluarea revistei în paginile Anuarului). Cele patru fascicule vor apărea fie independente, fie grupate, în funcţie de necesităţile redacţionale. Astfel, fasciculele anului I (VI), 1994 vor fi grupate câte două, urmând să cuprindă comunicările prezentate la Simpozioanele de Studii Genealogice din 1989-1992 (fasc. 1-2) şi la acela din 1993 (fasc. 3-4). Comunicările simpozionului din 1994 îşi vor afla locul în fasciculele anului următor. Participanţii la aceste simpozioane au acceptat cu bunăvoinţă să lase comunicările pentru publicare în Arhiva Genealogică înainte ca ea să fie mai mult decât un vis scump; întârzierea nu i-a făcut să-şi piardă nici răbdarea, nici încrederea. Le rămân recunoscător tuturora, întorcându-le ca răsplată – unica răsplată posibilă – munca pe care o investesc în pregătirea revistei.
Paginile Arhivei Genealogice vor fi deschise şi altor grupări de texte; ele vor găzdui, cu prioritate absolută, comunicările cu subiecte genealogice prezentate in şedinţele lunare ale filialei ieşene a Comisiei de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie; celelalte, din domeniul heraldicii şi sigilografiei, îşi vor găsi locul în volumele care vor forma seria Collectanea Heraldica. Redacţia doreşte să valorifice, în continuare, şi lucrări mai vechi – în special dintre cele care au constituit, de-a lungul anilor, comunicări la Comisia de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie de la Bucureşti şi care au rămas, dintr-un motiv sau altul, în sertarele autorilor. Nc vom îngriji (ca şi până acum) şi de ineditele unor genealogişti trecuţi în veşnicie, precum N. Docan, V. Panopol, George D. Florescu, Em. Hagi-Moscu, I. C. Miclescu-Prăjescu ş.a. Vor fi valorificate vechi izvoare genealogice (vidomostii, catagrafii, statistici etc.) – d-l Al. Perietzianu-Buzău a şi încredinţat redacţiei un număr însemnat de asemenea materiale, privind mai cu seamă Moldova; colegul nostru, d-l Mihai-Răzvan Ungureanu, se va îngriji de alcătuirea acestei rubrici de izvoare, pe care o socotim de primă importanţă pentru programul nostru. Lucrările mai voluminoase (studii ori documente) vor putea fi publicate în mai multe părţi sau vor putea constitui volume separate în seria Collectanea Genealogica.
Cele două serii deja numite – Collectanea Genealogica şi Collectanea Heraldica – constituie, împreună, o parte integrantă a programului nostru. Dorim să punem la îndemâna specialiştilor, a cercetătorilor, a tuturor celor interesaţi de aceste ştiinţe, cât mai mult material. Nu pierdem din vedere nici eventuala reeditare (prin procedeele moderne) a unor lucrări clasice (precum: General Radu Rosetti, Familia Rosetti, 2 vol., Bucureşti, 1938-1940, sau Gheorghe G. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, 2 vol., Bucureşti, 1940-1943) şi chiar a revistei Arhiva Genealogică din 1912-1913. Este aşa de mult de lucru şi atâta material inedit, încât nu s-ar putea reproşa că formulăm un program prea vast !
Istoria cercetărilor genealogice româneşti va rămâne, pentru revista noastră, o preocupare constantă. Deşi s-au adus contribuţii în acest domeniu6, ştim încă foarte puţin despre viaţa şi activitatea genealogiştilor români, iar o bibliografie a genealogiei româneşti – precum este cea a heraldicii româneşti, datorată d-lui Dan Cernovodeanu7 – ne lipseşte. Cercetări în arhivele publice şi private sunt, deci, necesare iar restituirile vor fi oricând binevenite. Activitatea ctitorului acestei reviste ne va interesa în mod deosebit iar cercetarea fondului „Sever Zotta" de la Direcţia Generală a Arhivelor Statului din Bucureşti va sta în atenţia redacţiei.
În fine, dorim să asigurăm un dialog permanent şi viu între toţi cei interesaţi de cercetările genealogice. Cititorii noştri pot să adreseze întrebări şi, prin intermediul revistei, să ceară ajutorul pentru descifrarea unor probleme de genealogie sau îndrumări pentru cercetările proprii8. Această rubrică va fi deschisă şi pentru identificarea unor însemne heraldice aflate pe diverse obiecte ca şi pentru comunicări mărunte (însemnări vechi de natură genealogică, pe cărţi, manuscrise etc).
Astfel, am definit conţinutul rubricilor care vor alcătui revista noastră.
*
Nu va fi greu de observat, din chiar acest număr, că înţelegem genealogia în sensul cel mai cuprinzător: nu cantonăm cercetările genealogice la o arie restrânsă de preocupări mărunte şi nici nu le îndreptăm într-o unică direcţie. Genealogia „de liniuţe“, materializată în tabele uriaşe, este, fără îndoială, o etapă foarte necesară în adunarea, ordonarea şi clasarea informaţiilor; dar dincolo de liniuţe şi de tabele noi căutăm viaţa. Tematica propusă pentru Simpozioanele de Studii Genealogice a oglindit, de fiecare dată, această concepţie, care face din acest gen de studii o adevărată cheie pentru înţelegerea celor mai felurite aspecte ale vieţii din trecut, ocolind, pe cât posibil, cultivarea (care uneori devine fetişizarea) amănuntului genealogic pentru el însuşi. De altminteri, a privi ştiinţa genealogică în felul acesta e şi o necesitate, impusă de fixarea mai corectă a statutului ei între celelalte ştiinţe umane. Demografia, onomastica, patronimia, toponimia sunt ştiinţe al căror domeniu de cercetare se interferează din belşug cu acela al genealogiei, cu bogate profituri reciproce. Istoria literaturii şi a artelor plastice beneficiază din plin de rezultatele cercetărilor genealogice, capabile să dea, nu o dată, explicaţii pe cât de subtile, pe atât de profunde şi temeinice. E de la sine înţeles că istoria rămâne, totuşi, principala beneficiara a strădaniilor noastre, prin evidenţierea, descifrarea şi explicarea unor mecanisme care au pus în mişcare oamenii de altădată. Studiile lui Georges Duby, de pildă, se întemeiază pe ample anchete genealogice9, fără ca autorul să fie, el însuşi, un genealogist. Iar un genealogist ca W. H. Rudt de Collenberg – personalitate de frunte a acestei ştiinţe în zilele noastre – nu a putut să nu observe că „istoria Evului Mediu se defineşte în principal prin legăturile de rudenie şi prin sângele care crează structura relaţiilor politice, religioase şi culturale; ele [~ legăturile de rudenie şi sângele – n.ns.] hotărăsc, de asemenea, caracterul, ereditatea, posibilităţile oferite şi influenţele care se exercită asupra persoanelor destinate să joace un rol în istorie. Genealogia nu este, cu siguranţă, o ştiinţă auxiliară, ci parte integrantă, dacă nu chiar baza, a oricăror stiidii istorice privind Evul Mediu şi cheia pentru înţelegerea indivizilor“10.
Solidarităţile pe care înrudirile le-au creat (şi le crează în continuare) constituie un teren încă neexplorat cum se cuvine: alianţele matrimoniale, politica de familie (pe care s-au întemeiat conspiraţii şi revolte, dar şi aşezăminte de binefacere), grupurile de presiune – iată domenii în care cercetarea genealogică este de neocolit şi de neînlocuit; fără studierea solidarităţilor, nu se va avea niciodată imaginea clară şi coerentă a unor acţiuni din trecut – şi nu numai din Evul Mediu, căci constatările d-lui de Collenberg au deplină valabilitate pentru întregul câmp al istoriei.
Nu se poate imagina o direcţie foarte nouă a studiilor istorice – cercetarea elitelor – fără a se stabili, mai întâi, filiaţiunile şi înrudirile care duc la structurarea elitelor. Este o iluzie că acest domeniu ar putea fi atins cu rezultate serioase doar prin abordarea din perspectivă metodologică, teoretică. Adunarea izvoarelor şi prelucrarea lor şi prin filtrul genealogiei rămân operaţiuni indispensabile pentru progresul real al unui anumit gen de cercetări (cum ar fi, de pildă, cele privind originile şi formarea burgheziei).
În felul acesta, genealogia apropie pe cercetător de acea viziune integratoare care cuprinde tot trecutul în sfera istoriei culturii11.
E drept că, la noi, mai ales istoria medievală a fost cercetată şi cu ajutorul genealogiei. Explicaţia nu e greu de găsit. Pe de o parte, este ceea ce N. Iorga a ţinut să remarce, acum trei sferturi de veac, în raportul care a dus la alegerea lui Sever Zotta ca membru corespondent al Academiei Române: el elogia „adânca ştiinţă“ a înaintaşului nostru „în domeniul acelei genealogii istorice care, cu însemnătatea pe care au avut-o atâta timp la noi marile familii, este de cel mai mare ajutor istoriei propriu-zise, confundându-se uneori chiar cu dânsa“l2. Pe de altă parte, este ceea ce au simţit alţi istorici, ca Gh. Ghibănescu (mai ales), şi anume, că istoria cea mai solidă şi de nefalsificat este istoria pământului. Iar istoria pământului este legată de cea a oamenilor care l-au stăpânit, l-au lucrat, l-au apărat. Între aceştia, în chip fatal, o mână de neamuri şi-a înscris numele nu numai în hrisoave şi pomelnice, pe lespezi funerare, în pisanii şi pe manuscrise, dar şi în cronicile ţării. „Marile familii cu genealogii înrădăcinate în trecutul îndepărtat – observa un scriitor, polonezul Boleslaw Prus – alcătuiesc albia şi malurile societăţii“13. Dar cercetarea genealogică arată clar cât de subţiri erau liniile care separau straturile sociale şi cât de uşor erau ele trecute, în sus, dar şi în jos, într-o dinamică socială care înfăţişează, uneori, aspecte fascinante, „în virtutea veşnicului ritm social de înălţare şi cădere“, cum observa Sever Zotta în 1924, recenzând cartea lui Ioan Nădejde despre V. G. Morţun şi familia sa. Şi el continua cu aceste cuvinte memorabile : „A se ocupa, deci, serios de istoria socială a ţării cu mijlocul genealogiei nu înseamnă nici exclusivism, nici ciocoism, ci deschiderea unor căi noi pentru apropierea claselor, legate unele de altele prin firul, nevăzut de mulţi, al istoriei comune. În acest sens, genealogia documentată este o îndeletnicire eminamente democratică...“14.
Azi ştim, cu multe mărturii, că Sever Zotta a avut dreptate: cercetările sociologice dezvoltate în România interbelică s-au îmbogăţit prin neocolirea genealogiei, îmbogăţită, la rându-i, cu un capitol nou: genealogiile ţărăneşti15. Unul din promotorii lor, regretatul profesor Eugen D. Neculau (1900-1974), şi-a exprimat nu o dată credinţa în valoarea educativă a genealogiei. Şi ne întoarcem iarăşi la cuvintele de vizionar ale lui Sever Zotta, înscrise în chiar paginile revistei sale (an. II, 1913, p. 2): „Genealogia ar trebui să devie o ştiinţă exactă, ale cărei adevăruri formulate să aibă o importanţă practică generală. Pentru ca genealogia să poată, însă, evolua spre acest ideal, trebuie să o dezbrăcăm de prejudecăţile şi greşelile trecutului, punând-o pe baze noi, reale şi ştiinţifice. Trebuie, spre a o ridica – exprimându-ne într-un mod paradoxal – să o coborâm de pe treptele tronurilor şi turnurile seniorilor în mijlocul masei mari a omenirii, iar pe aceasta trebuie să o deprindem cu o concepţie mai clară şi dreaptă ce priveşte scopurile genealogiei. Cu alte cuvinte, genealogia trebuie democratizată, punând-o în serviciul tuturor claselor sociale, călcând prejudecata seculară că istoria şi viaţa unui neam nu merită să fie studiată dacă el nu a ieşit la suprafaţa claselor sociale. Numai astfel, servind pe toţi oamenii şi fiind alimentată de munca şi energia universală, genealogia poate să devie o adevărată ştiinţă“.
Acesta, este, de altminteri, şi programul nostru.
1 Materializat în sprijinul acordat de cei care, la data respectivă, erau: directorul Institutului, d-l prof. dr. Mircea Petrescu-Dâmboviţa; secretarul ştiinţific al Institutului, d-l dr. Gh. Buzatu; redactorul şef al Anuarului, d-l Leon Şimanschi. Le adresez din nou, şi aici, mulţumirile mele!
2 Primele trei au păstrat numele Genealogie şi Istorie; din 1993, odată cu stabilirea periodicităţii lor (anuale), aceste reuniuni ştiinţifice au luat numele de Simpozion de Studii Genealogice. Ni se va ierta folosirea retroactivă a acestui nume pentru a marca, şi în acest chip, o continuitate de preocupări şi de eforturi.
3 În 1990, Institutul de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol“ s-a transformat în Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“, paralel cu apariţia Institutului de Arheologie.
4 Sumarul acestor grupări din cadrul rubricii „Arhiva Genealogică“ se află în Tabla de materii a tomurilor XXI (1984)—XXX (1993), în AIIX, XXXI, 1994.
5 Din 1990, Comisia de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie (până atunci fiinţând pe lângă Institutul de Istorie „N. lorga“) este una din comisiile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române.
6 G. Bezviconi (studiul care se încheie chiar în prezenta fasciculă), Ştefan S. Gorovei, Mihai Sorin Rădulescu.
7 Dan Cernovodeanu, Bibliografia heraldicii româneşti, Bucureşti, 1977.
8 Unele reviste occidentale de specialitate au asemenea rubrici, uneori foarte bogate: „Heraldique et Genealogie. Bulletin publié sous le patronage de la Fédération des Sociétés Françaises de Généalogie, d'Héraldique et de Sigillographie“ sau „L'Intermédiaire des Génealogistes“ (Belgia).
9 Cf. Georges Duby, Mâle Moyen Age, Paris, 1988 (ed. rom., Evul Mediu masculin, Bucureşti. 1992, studiile grupate în capitolul Structuri de rudenie). V. şi Familie et parenté dans l'Occident medieval, Roma, 1977. Voi reveni asupra acestor chestiuni.
10 W. H. Rudt de Collenberg, Préface la Famillies de l'Orient Latin. XIIe-XlVe siècles, Londra, Variorum Reprints, 1983, p. III.
11 Cf. P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 11.
12 AAR, Dezbateri, s. II, t. XXXIX, 1916-1919, Bucureşti, 1921, p. 361 (subl. ns.).
13 Boleslaw Prus, În luptă cu viaţa.
14 IN, 4, 1924, p. 363.
15 Cf. Radu Creţeanu, Genealogii ţărăneşti, în ArhGen, IV 1992 (AI1X, XXIX, 1992, p. 521-527).
(„Arhiva Genealogică", I (VI), 1994, 1-2, p. XIX-XXIV).
|
